Nu a fost niciodata cu adevarat motanul meu. De fapt n-a apartinut nimanui cu adevarat caci firea independenta a lui nu a cerut niciodata mangaieri iar prezenta cuiva o accepta atat cat sa stie ca nu e singur in camera, iar de-l luai cumva in brate accepta imbratisarea cuminte, dar te certa scuturandu-se imediat ce-l lasai jos.
A ajuns acasa la noi oarecum intamplator, in momentul cand unul din fratii mei a trebuit sa plece pentru o mai lunga perioada din tara si i-a fost lasat in grija mamei. De aici n-a mai plecat niciodata pentru ca inca de la prima tentativa de instrainare (sunt ce-i drept alergic, dar ma tratez) a fost readus acasa cu ochii in lacrimi. De atunci si-a continuat viata in acelasi stil, relativ solitar si monoton, dar a mai avut si aventuri ca cea de atunci cand a invatat ca pisoii nu pot zbura…nici macar de la etajul trei. Pe 28 decembrie insa inimioara lui mica de motan a batut pentru ultima oara, iar ochii lui portocalii si mari s-au inchis pentru totdeauna pe semne ca pisicile nu au intodeauna 9 vieti ci in unele cazuri doar 9 ani. Parca vad si acum cele cateva lopeti de pamant negru peste care se asezau fulgi alibiti parca de dor de… blanita lui de culoarea zapezii.
Ufi (? – 28 dec. 2008).
uuuf ce trist! mai ales in perioada asta a sarbatorilor…:(
e trist cu sau fara sarbatori 🙁
Vai cat de frumoasa era..sunt topita dupa astfel de pisicute. Imi pare rau ca nu mai este 🙁
P.S. Sper sa nu fi rascolit trecutul, dar chiar nu m-am putut abtine sa nu precizez cat este de scumpa.
Scuza-ma daca te-am ranit 🙁
Anne,
Nu m-ai ranit. Ma bucur ca mi-ai amintit inca o data de el, pentru ca era motan.
Desigur, faptul ca nu mai e este trist, dar altceva decat sa-ti amintesti nu prea poti face, nu?