Tot pe atunci si autorul acestui blog isi incepea aventura pe meleagurile vinului.
Aceasta sticla de CS este una din putinele sticle pe care le mai aveam (din perioada aia, pentru ca nu am obiceiul sa pastrez un vin foarte mult) si care ma astepata cuminte sa fie deschisa, dar de care ma prefacusem, in mod mai mult sau mai putin intentionat, ca am uitat.
Probabil ca acest an (2002) nici nu se mai gaseste acum in rafturi si probabil ca acum, daca as fi pus sa aleg un vin din cele produse de producatorul prahovean , eticheta simplista cu alb si negru a acestei sticle, mi-ar fi sarit cu greu in ochi, Dar asa, luandu-l usor si cu bunavointa, am fost bucuros sa descopar un vin care a dus cei 8 ani pe care ii are pe piciore.
Nasul, usor iodat trimite mesaje subtile cu iz de magiun si doar usoare note oxidate. Gustul nu si-a pierdut miezul de frucute de padure (afine), dar a capatat o usoara tinuta minerala. Taninii, inca prezenti, se simt mai evident pe final cand alcoolul arde poate putin prea mult.
Una peste alta, un vin care, in lipsa unor asteptari foarte mari, m-a surpris in mod placut, mai ales ca nu am facut nu stiu ce efort sa ii ofer conditii de pastrare foarte speciale.
Credit foto: vinul.ro
Una peste alta, in miscarea de emancipare:), ei si Vinarte ne-au "scos" din…hm…sete.
@George,
cam asa este 🙂
…m-am gandit la vinul asta ca la un film vechi.
Nu un film clasic vechi ci unul simplu, pe care l-ai vazut demult, in copilarie.
Nu are efecte speciale spectaculoase, dar te uiti la el cu o usoara nostalgie.
Pai, cred ca asta e singurul motiv pentru care oamenii ar trebui sa pastreze vinurile. Cand le scoti la vedere se deschid niste cochilii de timp.