Am sa imi permit sa revin putin la vacanta pe care am petrecut-o recent in Spania cu o scurta povestioara.
Intr-una din zile, ne-am dus la plaja dis-de-dimineata, ne-am intins prosoapele, dar cum mai aveam doar o zi la dispozitie pana sa plecam nu prea aveam starea necesara sa stam intinsi la soare si sa ne brozam. Simteam cumva ca vom pleca si ca n-am apucat sa vedem tot ce putea fi vazut. Ne-am lasat prosoapele, cremele si cartile si am luat-o usor la pas prin statiune. Dupa 10 – 15 minute am ajuns intr-o gara (spun intr-o gara pentru ca Santa Susana, unde eram noi cazati si de unde ne porneam de obicei itinerariul in calatoriile noastre spre Barcelona, este atat de aproape de Malgrat incat abia iti dai seama cand treci dintr-o statiune in alta). N-a fost nevoie de prea multe cuvinte ajunsesem aici printr-o coincidenta pe care am fi jignit-o numind-o intamplare. Am cumparat 2 bilete si, in mai putin de 10 minute, am ajuns in Blanes.
Ne-am plimbat doar ghidandu-ne dupa indicatoare, fara o tinta precisa insa. Am trecut de zona mai noua si ceva mai industrializata a micutului oras si ne-am pierdut pasii pe strazile inguste privind in vitrine, mancand inghetata sau harjonind pisicile ce se bucurau inca de linistea turistilor intarziati. Nu aveam o destinatie precisa desi vocea muta a marii ne chema cumva spre ea fara ca noi sa ne opunem prea mult.
Se vede plaja. E impartita in doua zone separate printr-o stanca masiva ce promite de la prima vedere o panorama interesanta. Ne indreptam pasii spre ea si incepem sa urcam treptele pana in varf. Nu ne-am inselat prea tare. Stanca iti ofera o panorama frumoasa si in plus, o mica curiozitate.
E inutil sa va spun ca o astfel de priveliste ar putea atrage indragostitii, caci noi astfel am interpretat lacatele legate de balustrada ce protejeaza aventurierii de accidente nedorite. Nu sunt unul – doua. Sunt zeci. Cate unul, in pereche sau chiar cate trei (aici inca nu ne-am decis ce interpretare sa gasim), mai noi sau mai vechi, cu nume scrise pe ele sau simple, batute de soare si ploi e imposibil sa nu le vezi si sa nu te faca sa te gandesti o clipa la ce i-a indemnat pe acei oameni sa le lase in urma.
Sa fie obsesia ciudata care ii face pe unii sa-si jure iubire vesnica pe coaja unui copac? Tot ce se poate. Diferenta este insa ca undeva, ascunse, stau tot atatea chei. Le va deschide vreodata cineva?


