Category Archives: Foto

Acasa la Enira

Nu s-a uscat bine cerneala din postarea in care va povesteam despre sora mai mica a Enirei ca iata a venit momentul sa pornim la drum spre meleagurile ceva mai indepartate ale vaii Bessa, pentru a vizita locurile unde s-au nascut rudele mai mari bulgaresti.

Treziti si de data asta de dimineata, ca de pasiunea necesita eforturi, am facut ochii mari abia la Giurgiu cand ne-am oprit sa bem o cafea, iar apoi ne-am continuat excursia pe soselele vecinilor de la sud de Dunare, printre peisaje care nu difera prea mult de cele de la noi din tara.

Nerabdarea noastra crestea cu fiecare ora si fiecare minut petrecut pe sosea, iar cand printre dealurile cu aspect de stepa am identificat in zare un perimetru bine delimitat de un verde intens am schitat cu totii zambete de incantare.

Peisajul din jur si via compacta creeaza o imagine extraordinara, asemeni unei oaze de verdeata (desi de o cu totul alta dimensiune) intr-un plin desert.

Privind spre aceste imprejurimi nu poti sa nu te gandesti macar o clipa la cat curaj si pricepere iti trebui sa pornesti un astfel de proiect intr-un loc atat de pustiu. Meritul pentru asta, dar si pentru rezultatele, pe care e inutil sa va mai zic ca le-am incercat cu placere, este datorat, asa cum probabil o parte din voi o stiti, lui Marc Dworkin.

Dar poate ca cele cateva cuvinte ale mele nu v-au convins de asta, asa ca am sa las imaginile sa vorbeasca.

Toamna se numara bloggerii de vin (la Recas)

Anul asta s-a dovedit unul nu tocmai usor pentru viticultorii romani dar, cel putin pentru bloggerii de vin, toamna asta a fost una roditoare.

Dupa episodul trecut despre care va povesteam ca mi-a produs bucuria intalnirii cu oameni pe care ii cunoscusem doar online, a venit invitatia celor de la Recas, prilej cu care nu numai ca am vizitat locurile de aici si m-am revazut cu proaspetele cunostinte, dar am intrat in contact si cu entuziastii din grupul Vestik al iubitorulor de vin despre care citisem pe blogul

Pivnicerului.

Treziti cu noaptea-n cap, ne-am luat zborul spre Timisoara, unde am fost asteptati de gazda noastra, Philip Cox si am pornit intr-un maraton de imagini, povesti si binenteles, gusturi.

Am gasit Crama Recas in bataia soarelui diminetii mai frumoasa decat mi-o inchipuiam, am vizitat cateva din viile de aici, am baut buna parte din vinurile producatorului banatean, dar si cateva din vinurile importate de cei de aici. Lista degustarii a fost impresionanta, am avut parte de trei reprize, prima dedicata vinurilor entry-level, a doua numelor grele produse aici, iar ultima, vinurilor de import care au incheiat cat se poate de bine mica noastra excursie de pe malurile Begai si doar teama de a nu va plictisi ma face sa nu va povestesc prea multe despre vinurile din ea. Am sa mentionez totusi ca printre vinurile incercate s-au numarat Solo Quinta, o verticala Cuvee Uberland (2006 – 2009, cu un 2007 cel mai pe gustul meu), dar si cateva australiene interesante si doua Amarone marca Masi pentru care gasesti cu greu cuvintele cele mai potrivite. De fapt, singurul minus al acestei vizite a fost faptul ca multe din vinurile din lunga lista de 33 meritau sa fie luate mai in detaliu si mai cu incetisorul. Pentru ca va spuneam ca mi-au placut locurile de aici povestea va lua acum o infatisare ceva mai vizuala …

Crama
Struguri din diverse soiuri
O parte din vizitatori
Negru de Dragasani in cautarea unei noi case
Vita noua
Hartley Smithers vorbindu-ne despre viitoarele vinuri
De vorba cu Philip Cox
In crama
Verticala Cuvee Uberland
… raritati

Alira: Vinul de la Aliman

Va povesteam anul trecut depre proiectul de la Aliman. In acest an nu numai ca ne-am adunat din nou, de data asta mult mai multi, sa sarbatorim culesul strugurilor in tanara podgorie dobrogeana, dar am fost si martori la lansarea noului vin botezat Alira.

Voia buna a fost si de data asta prezenta si insotita de bucate si vin. Ghenadie si Marc Dworkin ne-au spus doua trei vorbe despre sora inca mai mica (dupa cum spunea si Ghenadie) a Enirei dupa care sticlele si-au lepadat dopurile de pluta si ne-am veselit cum sade bine romanului in zi de sarbatoare (desi am dubii ca asta ar fi doar apanajul romanilor).

Pentru acea parte din invitati, printre care ma numar si eu, care mai obisnuiesc sa scrie pe cate un blog despre vin, intalnirea de anul acesta de la Aliman a reprezentat si momentul primei noastre intalniri. Daca cu aripa bucuresteana a bloggerilor m-am mai tot intalnit (exceptia facand-o Cosmin pe care abia acum l-am intalnit prima data), cu George nu apucasem pana acum decat sa vorbim prin mailuri, comentarii si alte cai de comunicare mai impersonale. Am avut deci un motiv in plus de bucurie, prilejuit de aceasta intalnire, care sper sa fie doar in timid inceput al intalnirilor noastre.

Lacate

Am sa imi permit sa revin putin la vacanta pe care am petrecut-o recent in Spania cu o scurta povestioara.

Intr-una din zile, ne-am dus la plaja dis-de-dimineata, ne-am intins prosoapele, dar cum mai aveam doar o zi la dispozitie pana sa plecam nu prea aveam starea necesara sa stam intinsi la soare si sa ne brozam. Simteam cumva ca vom pleca si ca n-am apucat sa vedem tot ce putea fi vazut. Ne-am lasat prosoapele, cremele si cartile si am luat-o usor la pas prin statiune. Dupa 10 – 15 minute am ajuns intr-o gara (spun intr-o gara pentru ca Santa Susana, unde eram noi cazati si de unde ne porneam de obicei itinerariul in calatoriile noastre spre Barcelona, este atat de aproape de Malgrat incat abia iti dai seama cand treci dintr-o statiune in alta). N-a fost nevoie de prea multe cuvinte ajunsesem aici printr-o coincidenta pe care am fi jignit-o numind-o intamplare. Am cumparat 2 bilete si, in mai putin de 10 minute, am ajuns in Blanes.

Ne-am plimbat doar ghidandu-ne dupa indicatoare, fara o tinta precisa insa. Am trecut de zona mai noua si ceva mai industrializata a micutului oras si ne-am pierdut pasii pe strazile inguste privind in vitrine, mancand inghetata sau harjonind pisicile ce se bucurau inca de linistea turistilor intarziati. Nu aveam o destinatie precisa desi vocea muta a marii ne chema cumva spre ea fara ca noi sa ne opunem prea mult.

Se vede plaja. E impartita in doua zone separate printr-o stanca masiva ce promite de la prima vedere o panorama interesanta. Ne indreptam pasii spre ea si incepem sa urcam treptele pana in varf. Nu ne-am inselat prea tare. Stanca iti ofera o panorama frumoasa si in plus, o mica curiozitate.

E inutil sa va spun ca o astfel de priveliste ar putea atrage indragostitii, caci noi astfel am interpretat lacatele legate de balustrada ce protejeaza aventurierii de accidente nedorite. Nu sunt unul – doua. Sunt zeci. Cate unul, in pereche sau chiar cate trei (aici inca nu ne-am decis ce interpretare sa gasim), mai noi sau mai vechi, cu nume scrise pe ele sau simple, batute de soare si ploi e imposibil sa nu le vezi si sa nu te faca sa te gandesti o clipa la ce i-a indemnat pe acei oameni sa le lase in urma.

Sa fie obsesia ciudata care ii face pe unii sa-si jure iubire vesnica pe coaja unui copac? Tot ce se poate. Diferenta este insa ca undeva, ascunse, stau tot atatea chei. Le va deschide vreodata cineva?