Acasa la Enira

Nu s-a uscat bine cerneala din postarea in care va povesteam despre sora mai mica a Enirei ca iata a venit momentul sa pornim la drum spre meleagurile ceva mai indepartate ale vaii Bessa, pentru a vizita locurile unde s-au nascut rudele mai mari bulgaresti.

Treziti si de data asta de dimineata, ca de pasiunea necesita eforturi, am facut ochii mari abia la Giurgiu cand ne-am oprit sa bem o cafea, iar apoi ne-am continuat excursia pe soselele vecinilor de la sud de Dunare, printre peisaje care nu difera prea mult de cele de la noi din tara.

Nerabdarea noastra crestea cu fiecare ora si fiecare minut petrecut pe sosea, iar cand printre dealurile cu aspect de stepa am identificat in zare un perimetru bine delimitat de un verde intens am schitat cu totii zambete de incantare.

Peisajul din jur si via compacta creeaza o imagine extraordinara, asemeni unei oaze de verdeata (desi de o cu totul alta dimensiune) intr-un plin desert.

Privind spre aceste imprejurimi nu poti sa nu te gandesti macar o clipa la cat curaj si pricepere iti trebui sa pornesti un astfel de proiect intr-un loc atat de pustiu. Meritul pentru asta, dar si pentru rezultatele, pe care e inutil sa va mai zic ca le-am incercat cu placere, este datorat, asa cum probabil o parte din voi o stiti, lui Marc Dworkin.

Dar poate ca cele cateva cuvinte ale mele nu v-au convins de asta, asa ca am sa las imaginile sa vorbeasca.

5 thoughts on “Acasa la Enira”

  1. Proiect în pustiu şi curaj? Asta înseamnă entuziasm şi nebunie…cu alte cuvinte frumuseţe şi viaţă! Felicitări şi mult succes!

  2. @Sandrina

    Si eu am fost inital tentat sa folosesc cuvantul nebunie, dar mi-e cat se poate de clar ca a fost stiinta winemaker-ului.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *